blogu` lu` radu

Pare preistorie acum. Se întîmpla în Sîmbăta Mare a lui 2007. Pe stadionul Ghencea Dinamo conducea cu un 3-0 mai sec decît toate bancurile englezeşti, iar în tăcerea grea, întreruptă de scandările “Augh, augh, augh!”, apărea Lobonţ arătînd maliţios spre tabelă. Aceeaşi pe care scria odată: “Notre respect Anderlecht!”. După un an, portarul dinamovist răceşte din trei în trei zile şi s-a răcit de vestiar, locul cel mai volatil din fotbalul nostru.
Revenirea lui Lobonţ în Groapă a fost transferul esenţial din istoria recentă a campioanei en titre. El ieşea de sub tirania lui Frey şi a descompunerii prin dolce far niente de la Florenţa, iar echipa cîştiga un om pregătit să apere poarta cu metodă şi reflexe. Schimb reciproc avantajos. Moţi şi Radu Ştefan funcţionau altfel cu Loby pe post de dirijor, Pulhac şi Blay pricepeau literă cu literă alfabetul marcajului, presingului, zonei. Peste toate, degajările portarului erau de multe ori deasupra imaginaţiei lui Mărgăritescu sau Ropotan.
Lobonţ vrea să plece de la Dinamo. Nu pentru că nu-i mai place de Dinamo. Şi-a terminat treaba, se duce la mai bine, la mai mult. Inclusiv la mai mult fotbal. Italia, Cetatea Eternă a viselor noastre. Cum pe la noi, indiferent de anotimp, se poartă ingratitudinea, lupii tineri - care or fi ăia? - nu-l mai acceptă ca pe unul de-al lor. După Rednic, a venit rîndul lui Loby să piardă vestiarul. Ironiile se ţin lanţ, deşi nimeni nu mai are simţul umorului. În loc de mulţumiri, nişte căutături încruntate. E viziunea noastră despre profesionism în fotbal